Istoricul localităţii
Cercetările arheologice au evidenţiat la Bozioru o mare continuitate de locuire, în neolitic, eneolitic (cultura Gumelniţa), epoca bronzului (cultura Monteoru), în ambele epoci ale fierului și a populaţiilor geto-dacice (așezări de tip dava: vatra Scăienilor, Siliște, Găvanele). Peștera de lângă Satul Nucu conţine urme de locuire din epoca bronzului și din secolele VI - IV i.H.
Numele comunei provine de la satul de resedinţă. Bozioru este - ca și hidronimul Buzău un nume de origine tracă, format din radicalul buz, buzi + sufixul latin -olus. Prin rotacizare înainte de sec. al VII-lea s-a ajuns la forma Bozioru, cu diminutivul Buzăuioru, adică Buzăul cel mic. Ca multe nume vechi și acesta a fost întâi dacic, apoi slav. Bozioru este un toponim motivat, format pe terminologia populară și conţine caracteristica cea mai izbitoare (atunci) a locului: prezenţa unui plante denumite "boziu".
Pe lângă vechime, are o incontestabilă singularitate: nici un alt sat din ţară nu l-a purtat și nu-l poartă, deși nume înrudite sunt multe. În plus, Bozioru este un nume unic deoarece în întreg spaţiul românesc (inclusiv diaspora) nu a fost și nu este întâlnit.
După instaurarea regimului comunist, întrucât autorităţile au vrut să șteargă orice urmă a fostei clase conducatoare, a fostului regim capitalist, a fost schimbat numele comunei, crezându-se că acesta provine de la familia foarte înstărită Bozioreanu, care a fost persecutată în perioada respectivă. De aceea, între anii 1952 si 1968, comuna s-a numit Râu.
Fizionomia distinctă a Comunei Bozioru o dau două realităţi complexe ale locului: vestigiile rupestre de la Nucu - Aluniș și apele minerale ale zonei. Vestigiile rupestre reprezintă un fenomen spiritual, istoric și social unicat, mărturie a unui trecut îndepărtat.
Aici au fiinţat din vechime, iar ruinele lor dăinuie, grote, adăposturi primitive în piatră cu rol de locuire și străjuire, altare de rugă, lăcașuri cu funcţii magico-religioase și biserici creștine săpate integral sau parţial în stâncă. Pereţii lor conţin urmele unor practici și trăiri spirituale de peste 3 milenii. Zona se leagă de începutul pătrunderii creștinismului în aceasta zonă, un creștinism popular în formă latină, dar înglobând și unele „supravieţuiri păgâne" (M. Eliade). Paleo-creștinismul a avut aici "un vestit ansamblu sihăstresc... cel mai vechi centru călugăresc din Carpaţi". Modestele lăcașuri de sub streașina munţilor, în număr de 12 și alcătuind, „desi, în mic, un alt Sfânt Munte, românesc", au edificat o tradiţie de vieţuire monahală hotărâtoare apoi în declanșarea renaşterii isihaste - „cel mai important fenomen spiritual din ultimele 3 secole ale celui de-al doilea mileniu al creştinismului". Şcolile mânăstiresti, bibliotecile și activităţile culturale au înscris printre sursele active ale culturii românești vechi și acest minuscul centru din Subcarpaţii Buzăului. Prin intermediul lucrărilor scriitorilor Al. Odobescu și P. Chihaia („Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului" și respectiv „Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaţilor" - 1983) sihăstriile rupestre de la Nucu au devenit cunoscute pe plan naţional și internaţional.
Reputaţi teologi (D. Stăniloae, I. G. Coman, Em. Popescu) și istorici români (C. Giurescu, V. Cândea și V. Boroneant) au făcut referiri asupra lor în diverse lucrări.
Dintre satele comunei, Scăieni are cea mai mare vechime. După legendă, începuturile i se pierd în negura timpurilor. La vale de acesta, în Siliște, ar fi fost cândva un sat tătăresc.
Sătenii "au dat o mână de ajutor" în bătălia de la Posada (1330), iar după luptă "s-a pripăsit" un moș Scăian, Săcuian sau Stoian cu ceata lui de "ungureni". Păstrându-se "la sânul domniei" (altfel nu se putea, de vreme ce era vechi sat de cordon), scăienarii repetă ajutorul și la Rovine (1394), primind acum răsplata domnească. Toţi bătrânii știu că moșia Scăieni a fost danie domnească dată înaintașilor de Mircea cel Bătrân. Faptul se confirmă prin tradiţie și documentar, acte târzii referindu-se la "hrisovul răposaţilor domni
Mircea Voievod și Mihnea Voievod". Dar hrisoavele pierind, întăriri ale lor dăduseră Radu de la Afumaţi (1524), Moise Voievod (1529-1530), Petru cel Tânăr (1559-1568) și Matei Basarab la 1651. Scrise unele după altele și pierdute, cu excepţia ultimului, toate precizau că se dăduse moșie ohabnică în veci Scăienilor "pentru dreapta și credincioasa slujbă".
Numele satului apare și în variantele fonetice Scăiani, Săcuiani. Ultima evocă primele veacuri din mileniul al doilea când ardeleni persecutaţi trec munţii și se stabilesc la noi.
Ambele sunt toponime sociale provenite din antroponime, numele satelor vechi venind de la al cneazului (boierului) cu sufixele -esti, -eni (-iani), pluralele lui -escu și -(e)anu, care indică originea personală a locuitorilor, descendenţii celui ce a întemeiat sau stăpânit satul. Dacă legendele și documentele arată vechimea Satului Scăieni, numele, prin forma sa lingvistică, îl arată ca pe unul dintre cele mai vechi din zonă.
Despre întemeiere, se istorisește legenda celor 9 căpitani ai lui Negru Vodă care l-au ajutat să alunge tătarii după care au fost răsplătiţi cu moșii, devenind întemeietorii satelor Sibiciu, Colţi, Bozioru, Bălănești, Brăești, Goidești, Lopătari, Beslii și Mănești. În comparaţie cu realităţile arheologice și reperele istorice precizate mai sus, atestările documentare apar târziu, în sec. al XVI-lea. Primul sat atestat documentar este Ulmet, în anul 1515, într-un hrisov din timpul lui Neagoe Basarab. Numele acestui domn (1512- 1521) apare și în pomelnicul de la Agaton. În anul 1524 Radu de la Afumaţi înnoiește dania către Scăieni. Acte târzii care citează din acest hrisov atestă existenţa schiturilor de la Nucu, cu nominalizarea Agatonului, Vârful Boziorului, Vârful Cicilii și a satelor Nucu și Scăieni. Între 1543-1547 registrele vamale ale Brașovului au consemnat oameni din Scăieni intraţi cu marfă în oraș. La 1587 Mihnea Turcitul dăruiește moșie mânăstirilor Motnau, Agaton și Bogoslov. În 1596 Mihai Viteazul ctitorește mănăstirea Sf. Gheorghe, atestată în acte la 1638, cu Găvanele, Vornici, Profiru. Satul Bozioru fusese întemeiat de cetele Torcea și Spoiala din moşnenii Scăieni la sfârșitul sec. al XVI-lea. Minciuneștii se deplasaseră spre estul moşiei, la Ulmet și Mosești. Bozioru e atestat la 1684 când Vasile Bozioreanu îsi vinde ocina lui Mihalcea, sluger din Cândești. În 1699 se vede mai clar dependenţa de Scăieni, data la care s-au vândut 60 de stânjeni, reprezentând o "ocină bună și dreaptă la Bozior în Scăieni.
Schiturile și moşnenii au avut moşii distincte. A moşnenilor începea sub Dalma și ajungea în apa Bâscii, înconjurând pe 2 părţi trupul de 500 ha al schiturilor, gol, stânci, pădure și fâneţe, în nord, la hotarul cu Gura Teghii și Brăești. Ca sat moşnenesc, Scăieni "umblă pe 6 moșii". Prin moştenire cetașii se înmulţesc, venitul e mic, iar prin înfrăţiri și vânzări "la vreme de foamete" moşnenii și pământul lor scad. Documentele sec. XVII-XIX sunt zapise de vânzare - cumpărare, cărţi de judecată și hotărnicie, de blestem pentru aflarea hotarelor, danii, înfrăţiri. Ele vorbesc de încălcări și mutări de pietre, de învoieli și mărturii de stăpânire etc. Analiza mutaţiilor imobiliare relevă fărâmiţarea moșiilor moșnenilor și mânăstirești și închegarea treptată a unor mari domenii ale boierilor Cândești, ajunse apoi de la cpt. C-tin Filipescu la Ianache Văcărescu și date de el ca zestre fiicei și ginerelui - marele logofăt N. Băleanu.
Principalele resurse locale au fost piatra și lemnul, exploatarea acestora creând ocupaţii pentru valorificarea lor: creșterea vitelor și lucrul pământului, cu accent pe pomicultură. Împuţinaţi, moșnenii s-au amestecat cu clăcașii, majoritari la Ulmet, Izvoarele, Găvanele și Nucu. Prin plecări și depopulare naturală, unele sate au rămas pustii - Piatra și Gornet. În urma împroprietăririlor s-a atribuit pământ în câmp, la 150 km [distanță de sate], fapt ce a dus la renunţarea la păstoritul transhumant (pendularea cvasi-permanentă între deal și șes), locuitorii începând să practice și agricultura.
